Strategii pentru o nutriție completă a culturilor legumicole

Culturile legumicole folosesc în diferită proporție nutrienţii, însă fiecare element nutritiv are un rol important în procesele metabolice. Pentru a valorifica la maxim potențialul productiv, plantele cultivate au nevoie de cantități corespunzătoare de apă, lumină, dioxid de carbon și nutrienţi minerali (azot, fosfor, potasiu, calciu, magneziu, sulf, și o serie de microelemente).

Solul este principala sursă de nutrienţi minerali și de apă pentru plante. Capacitatea acestuia de a asigura elementele nutritive necesare plantelor este în strânsă corelație cu concentrația elementelor date în sol și de nivelul accesibilității acestora pentru perișorii absorbanți radiculari. În caz de asigurare insuficientă cu elementele minerale are loc apariția unor simptome caracteristice ce reprezintă indicatori pentru identificarea carențelor. Informațiile se conțin în Ghidul practic pentru producătorii agricoli: „Bunele practici în legumicultură în contextul schimbărilor climatice”, în capitolul redactat de Anatolie Fala, dr. șt. biologice și Eugeniu Țurcan, magistru în agricultură.

Pentru valorificarea recoltelor legumicole justificate economic, de rând cu multitudinea de procedee tehnologice, plantele trebuie asigurate cu macroelemente (N, P, K, Ca, Mg, S) și microelemente (Fe, Cu, Mn, B, Zn, Mo). Oricare ar fi scenariul, atât carenţa unora dintre acestea, cât și excesul lor determină o serie de dezechilibre de nutriţie cu consecinţe majore asupra obţinerii producţiei scontate.

Azotul influențează toate procesele metabolice de creștere a plantelor. Îl regăsim în compoziția aminoacizilor, amidelor, proteinelor și a acizilor nucleici. Așadar, este implicat în sinteza substanțelor plastice, a substanțelor de rezervă și în transmiterea informației genetice. Concentrația optimă a azotului favorizează desfășurarea normală a metabolismului, determinând creșterea vegetativă și generativă a plantelor. Prezintă pretenții majore față de azot plantele legumicole de la care se consumă organele vegetative: prezentate prin frunze, peţioli, lăstari, muguri vegetativi etc. Excesul azotului favorizează creșterea vegetativă exagerată în detrimentul fazei generative, prelungește perioada de vegetație, reduce rezistența la boli, și la păstrare a legumelor, însă cea mai nesatisfăcătoare este acumularea azotului sub formă minerală în diferite organe comestibile, provocând în consecință intoxicații celor ce le consumă.

Carența în azot se manifestă prin creșteri slabe, plantele rămân mici, frunzele îngustate prezentând nuanțe de verde deschis, chiar galben, simptom ce apare mai întâi la frunzele mature. Celelalte organe ale plantei: inflorescenţa, florile, fructele, seminţele rămân nedezvoltate.

Fosforul este, de asemenea, parte componentă al substanțelor plastice, a acelor de rezervă, substanțelor fiziologice active și are un rol esențial în transportul energiei biochimice. Este indispensabil în procesul de fotosinteză, biosinteza lipidelor, aminoacizilor, pigmenților și hormonilor. Influențează pozitiv înfloritul, fructificarea, depozitarea substanțelor de rezervă, maturarea fructelor și influențează calitatea legumelor. În rând cu K, Ca, Mg majorează rezistența plantelor legumicole la secetă și ger.

Carențele în fosfor determină o creștere slabă a plantelor, reduc fructificarea, determină întârzierea coacerii, reduc calitatea producțiilor. În consecinţă, se majorează consumul apei, reducând în final rezistența plantelor față de boli și vătămători. Acest aspect se datorează faptului că lipsa fosforului stimulează carența azotului. Simptomatic frunzele sunt de culoare verde-închis, iar dacă carenţa nu se înlătură nuanța frunzelor și tulpinii se schimbă în albăstrui, iar mai apoi violacei și cad timpuriu.

Cauzele carenței – fosforul este foarte bine fixat de sol, migrarea în plante fiind dificilă mai ales în solurile grele, argiloase ce au putere mare de fixare. În solurile acide se află sub formă de fosfat de Fe insolubil. În solurile alcaline căldura determină blocarea fosforului, pe când ploile abundente și frecvente spală fosforul din sol.

Potasiul este elementul ce dirijează procesul osmoreglator, generând prin aceasta turgescența celulară. Așadar, contribuie la absorbția apei prin rădăcină, stimulează acumularea glucidelor, prin aceasta se majorează rezistența plantelor la ger și secetă.

Carenţa de potasiu determină dereglarea proceselor fiziologice, provocând insuficienţa dezvoltării ţesuturilor mecanice. Se semnalează în special pe solurile acide, cu textură ușoară, nisipoasă. Precum a fost menţionat anterior, frunzele bătrâne conţin elemente nutritive în cele mai mici cantităţi, astfel primele simptome a carenţei de K apar pe ele sau pe cele de vârstă medie. Simptomatic pe frunze apar pete clorotice între nervuri, și pe marginea frunzelor. Insuficienţa potasiului reduce calitatea și cantitatea recoltei.

Calciul se acumulează preponderent în rădăcinile plantelor și în frunzele bătrâne, și ulterior foarte slab migrează. În exces calciul determină reacția excesiv bazică a solului, fapt ce este nefavorabil majorității culturilor legumicole prin blocarea asimilării elementelor nutritive, determinând apariția clorozei caracteristice, ca rezultat al neasimilării fierului și magneziului ce trec în forme inaccesibile în cazul pH-lui bazic.

În același timp insuficienţa calciului determină reacția acidă a solului, ceea ce în consecinţă blochează procesele biochimice celulare și chiar oprirea creșterii plantelor și pieirea mugurilor terminali. Vizual frunzele tinere sunt răsucite, rigide, limbul decolorându-se în verde gălbui până la alb-verzui care ulterior devin cafenii. Vârfurile apicale ale tulpinilor și radiculare mor.

Magneziul este elementul ce stimulează procesul de fotosinteză, fiind parte componentă a clorofilei și a fitinei, iar în simbioză cu potasiul stimulează creșterea în special a organelor de reproducere, catalizator al multor procese biochimice, în metabolismul apei, în sinteza hidraţilor de carbon. Carenţa magneziului se atestă pe solurile reci și în cazul reacţiei acide, manifestându-se prin blocarea creșterii plantelor, înfloririi și coacerii fructelor. Un alt impediment în asimilarea ușoară a magneziului este excesul de sodiu (Na) și potasiu. În schimb, îngrășămintele cu azot atenuează insuficienţa acestuia, favorizându-i absorbţia.

Simptomatic frunzele mature capătă nuanţe caracteristice: la început gălbui, apoi portocalii, roșcate, principala caracteristică – nervurile frunzelor rămân verzi, iar marginea se curbează în sus. În exces, magneziul este un element toxic și mai ales devine dăunător în lipsa calciului care neutralizează efectul său nociv.

Sulful este direct implicat în biosinteza aminoacizilor și proteinelor. Carenţa în sulf este manifestată prin cloroza nervurilor foliare, în timp ce mezofilul menţine o nuanţă verde-deschis. Ca rezultat intensitatea fotosintezei scade considerabil, frunzele stagnează în creștere, lăstarii devin albi și fragili. În cazul culturii de tomate carenţa sulfului determină alungirea excesivă a tulpinii.

Fierul este elementul ce participă în biosinteza clorofilei și este parte componentă a multor enzime ce influenţează fotosinteza și metabolismul respiraţiei plantelor. Carenţa elementului în cauză direct încetinește creșterea plantelor, are loc îngălbenirea mezofilului limbului foliar, nervurile rămân verzi, în același timp frunzele clorozate nu cad imediat.

Borul reprezintă elementul care preponderent se acumulează în rădăcini și în frunzele bătrâne, iar mai apoi este redislocat în proporţie foarte redusă, așadar simptomele carenţei lui sunt identificate în ţesuturile tinere. Determină permeabilitatea membranelor plasmatice, migrarea glucidelor, influenţează pozitiv diviziunea, extensia și maturarea celulară. Caracteristica esenţială ce-l marchează este germinarea polenului și creșterea tubului polinic, concentrarea auxinelor libere și biosinteza acizilor nucleici, fiind la mare căutare în fazele de înflorire și fructificare.

Insuficienţa borului determină compromiterea mugurilor apicali, frunzele tinere colorându-se la bază în verde deschis, apoi răsucindu-se, urmând brunificarea și avortarea butonilor florali. Carenţa este mai elocventă pe solurile alcaline și celor sărace în elemente nutritive, în care caz devine practic inaccesibil pentru plante.

Cuprul este parte componentă a unui șir de enzime implicate în metabolismul proteic și cel de respirație, frunzele tinere capătă o culoare albastru-verde închis, frunzele bătrâne se răsucesc înăuntru. Florile se deformează, fructul este predispus la crăpare.

Manganul influențează procesele de oxidoreducere și asimilarea azotului de către plante și acționează asupra reducerii nitraților. Este important în asimilarea dioxidului de carbon (fotosinteza) și formarea carotenului, riboflavinei și a acidului ascorbic. Ca rezultat mărește intensitatea procesului de fotosinteză și a procesului de respirație. Carența determină apariția disfuncției denumite boala „petelor uscate” ce inițial se manifestă prin pete de culoare deschisă care apoi se brunifică.

Molibdenul este important în sinteza proteinelor și fixarea simbiotică a azotului. De asemenea, este asociat mecanismelor de absorbție și de translocație a fierului. Carența de molibden provoacă răsucirea frunzelor tinere, în special a marginilor, unde se și concentrează. Carența este favorizată de compactitatea solului și fertilizarea în exces cu azot.

Zincul favorizează sinteza hormonului triptofan ce este precursorul auxinei, fapt ce inhibă procesul de creștere. Se manifestă la frunzele de la vârful plantei. Frunzele se acoperă cu niște puncte mărunte albe. Excesul de fosfor reține asimilarea zincului și provoacă deficitul lui.

⚡️ Urmărește știrile Agroexpert pe ->  Telegram  |  Viber  |  Facebook  |  Instagram  |  News letter!