Modul în care este întreținut solul într-o livadă influențează direct rezistența pomilor la secetă, accesul utilajelor în câmp și stabilitatea producției de la un an la altul. În ultimii ani, tot mai mulți pomicultori renunță la lucrările mecanice intensive în favoarea înierbării, însă rezultatele depind de momentul și modul în care este aplicată această tehnologie.
În livada de prun de zece hectare, certificată ecologic, a companiei MICU&CO SRL, proprietar Alexei Micu, înierbarea a fost adoptată treptat, în urma mai multor etape și observații din practică, scrie Centrul de Consiliere Agricolă și Rurală.
De la culturi de acoperire la înierbare naturală
„Inițial am început cu culturi de acoperire, ca ovăzul, mazărea, trifoiul, pe care le încorporam în sol. Era o cerință pentru agricultura ecologică, ca să prevenim eroziunea și să creștem materia organică”, povestește Alexei Micu.
Experiența din primii ani i-a arătat însă că sistemul necesită o gestionare atentă, în special în ceea ce ține de momentul semănatului și al încorporării.
În anul următor, a trecut la o altă abordare, și anume înierbarea naturală.
„Am observat că înierbarea naturală se reglează singură. Apar diferite specii și, în timp, rămân cele care rezistă mai bine în condițiile din livadă, fără să fie nevoie de reînsămânțări sau intervenții frecvente”, spune Alexei Micu.
În practică, acest lucru înseamnă că structura covorului vegetal se stabilizează treptat, fără intervenții suplimentare, iar plantele rămase sunt cele mai bine adaptate la sol, climă și regimul de întreținere.
Astăzi, întreaga livadă este înierbată natural, pe 100% din suprafață, iar această practică este aplicată deja de aproximativ șapte ani.
Ce se schimbă în livadă după câțiva ani de înierbare
Una dintre cele mai frecvente temeri legate de înierbare este consumul de apă. Observațiile din teren confirmă că acest risc există, dar mai ales în prima etapă.
„La început ai impresia că iarba consumă mai multă apă și pomii suferă. Dar după ce sistemul se stabilizează, lucrurile se schimbă.”
În timp, efectul devine invers. Covorul vegetal reduce evaporarea, iar solul își păstrează mai bine umiditatea.
„Am observat că pomii rezistă mai bine la stres hidric. Evaporarea apei s-a diminuat cu mult după ce am trecut la înierbare.”
Un alt aspect observat este legat de temperatura solului. Măsurătorile făcute direct în livadă au arătat diferențe semnificative între solul acoperit și cel lucrat mecanic: „Am măsurat vara și diferența ajungea și la 10 grade la nivelul solului.”
Solul, mai stabil și bine structurat
Pe lângă apă și temperatură, înierbarea influențează și structura solului. În timp, acesta devine mai stabil și mai puțin sensibil la tasare: „Chiar dacă trecem mereu pe aceleași cărări, nu am observat compactare. Din contra, solul pare că își revine mai bine”.
Un avantaj important, mai ales în anii cu precipitații frecvente, este accesul în livadă.
Mai puține lucrări și costuri mai mici
Trecerea la înierbare a schimbat modul de lucru în livadă, respectiv și costurile. Dacă anterior solul era întreținut prin lucrări mecanice repetate, acum intervențiile sunt mai puține: „Înainte intram de trei ori cu discul. Acum cosim de două ori pe an, uneori de trei ori, dacă e necesar.”
Masa vegetală rezultată nu este îndepărtată, ci rămâne pe sol, unde funcționează ca un strat de protecție și contribuie treptat la formarea materiei organice. În anumite zone, fermierul aplică și mulci suplimentar, folosind resturi vegetale sau paie, în special în jurul pomilor.
Biodiversitatea din livadă se schimbă
Un efect mai puțin discutat, dar vizibil în timp, este cel asupra biodiversității. Prezența covorului vegetal natural favorizează creșterea numărului polenizatorilor și contribuie la echilibrul între dăunători și prădători naturali.
„Se văd mai multe insecte, inclusiv albine. Dar și dăunătorii se comportă diferit.”
Un exemplu concret este legat de plantele spontane, cum ar fi păpădia, care atrage o parte din dăunători și reduce presiunea asupra pomilor.
„Am observat că unele insecte sunt atrase mai mult de flora decât de pomi. De exemplu, gândacul păros preferă păpădia, ceea ce pentru noi este un avantaj dublu. Pe de o parte, mai puțini dăunători ajung în pomi, fiind atrași la nivelul solului, iar pe de altă parte ne este mai ușor să gestionăm capcanele, pe care le amplasăm direct la sol, nu în pomi, cum procedam anterior.”
În ciuda beneficiilor, înierbarea vine și cu o serie de riscuri. Experiența din livadă a arătat și limitele acestui sistem. De exemplu, utilizarea unor culturi intercalate nepotrivite poate crea probleme.
„Am avut situații unde în primii ani de viață a pomilor s-a semănat lucernă între rânduri și a afectat puternic pomii. Aceasta consumă multă apă și îi frânează în dezvoltare.”
Ce spun recomandările tehnice
Datele tehnice confirmă, în mare parte, observațiile din practică. Înierbarea este recomandată în special:
- în livezi irigate;
- pe terenuri în pantă;
- în zone cu precipitații suficiente.
De regulă, aceasta se introduce începând cu anul 2–3 de la plantare, când pomii sunt deja suficient de bine dezvoltați. În cazul înierbării artificiale, se utilizează amestecuri de graminee și leguminoase, cu norme de semănat de aproximativ 18–20 kg/ha, iar cosirea se realizează de 4–5 ori pe an.
Totuși, practica arată că înierbarea naturală poate fi o alternativă mai stabilă și mai ușor de gestionat, mai ales în condițiile locale.
Când apare echilibrul
Chiar dacă are multiple avantaje, înierbarea nu este o soluție potrivită în orice etapă.
„În primii ani, pomii au nevoie de un avantaj. Atunci e mai bine să lucrezi solul. După 2–3 ani poți trece la înierbare.”
Această abordare este susținută și de recomandările tehnice, care indică faptul că în primii ani competiția pentru apă și nutrienți trebuie redusă cât mai mult.
