Fructele de afin (afinele) sunt bogate în zaharuri, vitamine, săruri minerale, substanţe tanante ş.a. Ele sunt solicitate pentru consum în stare proaspătă şi ca materie primă pentru industria alimentară, pentru prepararea sucurilor, siropurilor, afinatei, lichiorului, dulceţii, jeleului ş.a.
Frunzele şi lăstarii conţin tiamină, riboflavină, vaccinină, arbutină, ericolină, acizi chimici, miristic, palmitic etc. Datorită conţinutului ridicat şi variat de substanţe, fructele şi frunzele au o serie de utilizări medicinale în tratarea unor afecţiuni ale stomacului şi ale intestinului, ale aparatului urinar, în diabet, în ameliorarea şi creşterea acuităţii vizuale etc. De asemenea, fructele de afin sunt foarte solicitate la export.
Înfiinţarea culturii
Înfiinţarea unei plantaţii de afin necesită respectarea condiţiilor de climă şi sol, care trebuie să răspundă cerinţelor ecologice ale afinului. Pregătirea terenului în vederea înfiinţării plantaţiei constă în defrişarea vegetaţiei lemnoase şi scoaterea rădăcinilor, după care se execută nivelarea de suprafaţă în direcţia pantei. După nivelare, se aplică o arătură de desfundare, la 40-50 cm, cu care ocazie se încorporează 40-50 de tone de gunoi de grajd, 120-150 de kilograme de pentoxid de fosfor (P2O5) la hectar. Pe solurile cu un pH peste 5,5 se administrează suplimentar la desfundare şi 2-4 tone sulf praf/hectar. În solurile cu permeabilitate redusă se execută o scarificare la 60-80 cm, pentru asigurarea drenajului intern al apei. Distanţele de plantare se stabilesc în funcţie de sistemul de cultură şi de vigoarea solului. Afinul se poate planta în rânduri simple, la distanţe de 3 x 1 metri, sau în benzi, la distanţele de 3 x 1 x 1 metri. Plantarea afinului se face toamna, în lunile octombrie, noiembrie, în zonele mai secetoase, sau primăvara devreme, în martie, aprilie, în zonele mai umede.
La plantare trebuie să se ţină cont de unele aspecte, şi anume: din cauza sistemului radicular foarte fin, care se poate rupe uşor, manipularea plantelor se va face cu foarte multă grijă; plantarea se va face cu amestecul de pământ fixat pe rădăcini, în urma udării abundente a substratului, înainte de a scoate materialul de la stratificat; folosirea în mod obligatoriu a turbei acide la plantare. Plantarea se face în gropi de 40 x 40 x 40 cm, în care se administrează 15-20 kilograme de turbă acidă şi numai pe solurile sărace se adaugă 5-7 kilograme de gunoi de grajd la groapă. Plantele se introduc în groapă cu 4-5 cm mai adânc decât în câmpul de fortificare, având grijă să se repartizeze uniform rădăcinile şi să se acopere cu amestecul de pământ menţionat anterior. După plantare, plantele se udă cu câte 10-15 litri de apă la plantă şi se muşuroiesc uşor cu sol afânat.
Lucrările agrotehnice
Afinul din cultură se conduce sub formă de tufă, deoarece corespunde particularităţilor de creştere şi astfel necesită intervenţii minime pentru formarea şi conducerea ei. Se mai poate adopta şi gardul fructifer, fără sistem de susţinere, prin înlăturarea tulpinilor, care au tendinţa de a se dezvolta spre intervalul dintre rânduri. În acest caz, distanţele dintre plante pe rând vor fi mai mari, şi anume 1,2-1,5 m.
Din cauza sistemului radicular care este repartizat spre suprafaţa solului, afinul este unul dintre cei mai sensibili arbuşti în ceea ce priveşte îmburuienarea şi înţelenirea solului. De aceea, în plantaţiile tinere, precum şi în cele cu desimi mari, este obligatoriu ca terenul să fie întreţinut ca ogor negru. Acesta se poate realiza prin lucrări superficiale, la adâncimea de 5-10 cm pe rând şi de 10-15 cm pe intervale. În plantaţiile pe rod, ogorul negru se menţine până la intrarea în pârgă a fructelor, deoarece perioada de recoltare este lungă, accesul culegătorilor este greoi şi fructele se murdăresc.
O altă modalitate de întreţinere a solului curat de buruieni este mulcirea. Ca mulci se folosesc resturi vegetale, frunze, paie, fân stricat, dar cele mai bune rezultate s-au obţinut prin folosirea rumeguşului de răşinoase şi a turbei acide. Mulciul se aplică vara, după prima lucrare a solului, sau după coacerea fructelor, în strat gros de 6-8 cm, pe o bandă lată de 0,6-1,2 metri pe rândul de plante. Sunt necesare 3 tone de rumeguş la hectar. Ca mulci se poate folosi cu succes turba acidă. Aplicarea se face în acelaşi mod ca la rumeguş, cu menţiunea că turba trebuie să fie măcinată. Cantitatea de turbă folosită este de 6-10 tone la hectar. Înierbarea intervalelor este un sistem de întreţinere foarte indicat în plantaţiile de afin din zonele bogate în precipitaţii de peste 700 mm anual. În aceste zone se recomandă amestecul de graminee (Lolium perenne, Dactylis glomerata, Phleum pratense, Festuca pratense) în proporţie de 60-70% şi leguminoase (Trifolium repens, Lotus corniculatus) în proporţie de 30-40%. În fiecare an se fac cosiri când plantele ajung la înălţimea de 15-20 cm. Iarba rezultată se lasa ca mulci.
Fertilizarea plantaţiilor se face cu gunoi de grajd şi îngrăşăminte minerale. Gunoiul de grajd este cel mai valoros îngrăşământ pentru afin. Dozele moderate de gunoi de grajd, 20-25 de tone la hectar, aplicate la intervale mai mici de timp, influenţează favorabil producţia de fructe. Pentru a nu influenţa nefavorabil pH-ul solului, este necesară compostarea gunoiului de grajd cu sulf sau turbă acidă. Referitor la îngrăşămintele minerale, afinul are pretenţii reduse faţă de fosfor şi potasiu şi foarte mari faţă de azot. Cantităţile uzuale sunt de: 40-50 kilograme P2O5 s.a.; 40-60 kilograme K2O s.a.; 80-120 kilograme N s.a./hectar. Ca îngrăşăminte minerale comerciale se pot utiliza superfosfatul, sarea potasică, sulfatul de amoniu şi azotatul de amoniu.
Îngrăşămintele organice, împreună cu cele minerale greu solubile, se administrează toamna, după căderea frunzelor, o dată la 2-3 ani, şi se încorporează o dată cu lucrările de bază ale solului. Aplicarea gunoiului de grajd singur sau compostat cu sulf sau turbă se face pe toată suprafaţa sau numai pe rândul de plante. Încorporarea pe rând se face cu cazmaua, la adâncimea de 10-15 cm, mai superficial în jurul tufelor şi mai adânc spre periferia acestora, având grijă a nu se vătăma rădăcinile. Pe intervale, încorporarea îngrăşămintelor se face mecanizat, cu plugul, la adâncimea de 15-18 cm. Îngrăşămintele cu azot se administrează anual, fracţionat, în două reprize, prima doză va fi dată primăvara, înainte de pornirea în vegetaţie şi a doua după înflorit. Se preferă administrarea anuală a îngrăşămintelor cu azot.
.jpg)
Tăierile de formare şi rodire
a) Tăierile de formare - în primul an după plantare, cele 2-4 ramuri cu care a venit planta din câmpul de fortificare se scurtează la 3-4 muguri. În anul al II-lea, în vederea ramificării lor, toate creşterile viguroase, cu poziţie verticală, şi bine plasate în tufă se scurtează, îndepărtându-se jumătate până la 1/3 din lungimea lor. Ramurile mai slabe şi cu poziţie laterală se îndepărtează. Eventualele tulpini care apar din zona bazală şi care completează favorabil scheletul se păstrează, scurtându-se în vederea ramificării. În următorii 2-3 ani, scurtarea se aplică numai la jumătate din creşterile viguroase, pentru dispunerea etajată a producţiei de fructe şi luminarea coroanelor.
b) Tăierile de fructificare - pentru a menţine un bun echilibru între creştere şi fructificare, tulpinile mai bătrâne de 5-6 ani se vor taia de la bază, având în vedere şi marea capacitate de regenerare a afinului. Totodată, se vor îndepărta şi ramurile bolnave, rupte, precum şi cele rău plasate, care îndesesc coroana, sau a celor care atârnă, exterioare, care împiedică mecanizarea lucrărilor. Concomitent cu eliminarea acestor categorii de ramuri, se vor reţine, pe cât posibil, în număr echivalent, noi tulpini viguroase emise din zona coletului. În partea superioară a tufelor, acolo unde situaţia o impune, se execută rărirea şi scurtarea ramurilor de semischelet, în lemn de 2-4 ani, mai ales deasupra unor creşteri anuale viguroase, care apar deseori în partea de mijloc a tufelor din plantaţiile bine întreţinute. Dacă tăierile de fructificare sunt completate cu regenerarea parţială a ramurilor de schelet, producţiile se menţin la nivel constant, iar fructele sunt de calitate. Se aplică şi unele tăieri de corecţie, concomitent cu tăierile de fructificare, care au ca scop o mai bună repartizare a luminii în interiorul tufelor.
c) Tăierile de regenerare - se efectuează în perioada de declin productiv (îmbătrânire), când procesul de uscare este evident, iar producţiile devin neeconomice. Acestea constau în îndepărtarea tuturor tulpinilor, prin tăierea lor în zona mugurilor dorminzi de la bază. Tăierile de regenerare trebuie susţinute cu fertilizări organice. În primul an după regenerare se obţin multe creşteri viguroase, de 0,6-1,2 m. Dintre acestea, se reţin 10-16 dispuse raţional în tufă, o parte din ele se scurtează la 1/3, iar cealaltă parte la 1/2 din lungimea lor. În anul al III-lea, plantele rodesc normal.
Bolile, dăunătorii şi combaterea lor
Mumifierea fructelor de afin (Monilinia vaccinii-corymbosi) - atacă ramurile şi florile, tufa având aspectul unei plante afectate de ger. Ciuperca pătrunde în ovarul florii, se dezvoltă o dată cu tinerele fructe, iar când acestea ajung la maturitate se îngălbenesc, putrezesc şi cad. Combaterea se poate face pe cale agrotehnică şi pe cale chimică. Strângerea fructelor mumificate (putrezite şi uscate) şi arderea lor reduc simţitor rezerva de infecţie. Aplicarea a 2-4 tratamente chimice cu zeamă bordeleză 0,5%, Zineb 0,3%, sulf muiabil 0,3%, zeamă sulfocalcică 2% şi alte fungicide din noua generaţie reduc atacul cu 50-70%.
Arsura ramurilor (Phomopsis sp.) - se întâlneşte frecvent pe tufele slăbite din plantaţiile cu exces de apă şi prost întreţinute. Simptomele bolii apar mai întâi pe ramurile scurte, apoi se extind la celelalte ramuri din coroană. Frunzele se ofilesc şi devin brune. Plantele devin slab rezistente la ger. Combaterea se face prin evitarea factorilor care duc la slăbirea plantelor, cum sunt excesul de apă, seceta, fertilizarea excesivă sau lipsa hranei. Toate părţile infectate se taie şi se ard.
Gărgăriţa fructelor de afin - insecta hibernează în sol, sub frunziş, şi devine activă primăvara, la începutul înfloririi, hrănindu-se cu frunze şi flori. Aceasta are culoarea brun-închisă, cu pete deschise pe spate şi cu patru umflături pe aripi. Combaterea se face cu insecticide, primul tratament se efectuează înainte de înflorit, iar al doilea, după legarea fructelor.
Gărgăriţa florilor de afin - insecta este mică, de culoare roşie-închisă şi iernează ca adult. Primăvara depune ouăle în muguri, la baza florilor. Larvele consumă toate părţile florii, inclusiv ovarul. Florile nu se deschid, ci se ofilesc şi cad. Se combate cu insecticide aplicate în fenofaza dezmuguritului. Alţi dăunători semnalaţi sunt: musca afinului, cicada afinului, viermele fructelor de afin şi păduchii ţestoşi.
Recoltarea - coacerea fructelor are loc eşalonat, pe o perioadă de 4-7 săptămâni, în funcţie de soi, zona culturală şi condiţiile climatice ale anului respectiv. Maturitatea de recoltare se consideră când fructele capătă culoarea specifică soiului (albastră, albastră strălucitoare, negricioasă etc.), iar pieliţa devine elastică la apăsare. Coacerea fructelor în ciorchine are loc în ordinea formării lor şi numai de la bază spre vârful acestora. Recoltarea se poate face manual sau semimecanizat. Recoltarea manuală este recomandată pentru fructele destinate consumului în stare proaspătă. Aceasta se efectuează pe timp uscat, evitându-se orele de insolaţie puternică din timpul zilei.
Recoltarea se face pe soiuri, în coşuleţe din material plastic cu capacitatea de 0,5 kilograme, aşezate pe un rând în lădiţe cu capacitatea de 3 sau 5 kilograme. În timpul culesului, ambalajele cu fructe se păstrează sub umbrare sau şoproane, ferite de ploi şi soare. Până la valorificare, fructele se depozitează temporar în încăperi răcoroase, la temperaturi de 10-12 grade Celsius, unde se pot păstra 4-5 zile. Recoltarea mecanizată se efectuează cu combina. Se înregistrează pierderi cantitative şi calitative, de aceea producţia este destinată industrializării. Recoltarea semimecanizată constă în recoltarea afinelor cu mâna şi colectarea lor într-un buncăr comun; în acelaşi timp, are loc şi lovirea tufelor cu tuburi scurte de cauciuc şi colectarea fructelor în coşuri aşezate sub tufă.
Afinele se caracterizează printr-o capacitate bună de păstrare, depăşind din acest punct de vedere fructele altor arbuşti fructiferi. Această capacitate este strâns legată de faptul că bacele sănătoase rămân întregi după desprinderea lor de pe ciorchine şi nu pierd uşor sucul în timpul manipulărilor sau al transportului. Păstrarea lor în stare proaspătă pentru consum sau industrializare se poate face timp de 4 săptămâni, în depozite frigorifice, la temperaturi cuprinse între 0 şi 2 grade Celsius.
