Înțelegerea modului în care plantele răspund la secetă este cheia pentru a vă adapta strategia de pășunat. În vremuri de secetă, dacă solul este pătruns adânc de rădăcini fine, există apă suplimentară disponibilă pentru plante. Multe dintre ierburile furajere comune sunt bine adaptate perioadelor prelungite de secetă.
Toleranța la secetă este capacitatea plantei de a menține creșterea într-o perioadă cu lipsă de apă. Rezistența la secetă este capacitatea de a supraviețui fără creștere în perioadele secetoase. Eficiența utilizării apei se referă la optimizarea resurselor de apă, sau la cantitatea de furaj produsă cu o anumită cantitate de apă, scrie agrimanet.
Ierburile au strategii diferite de rezistență la secetă. Unele pornesc în vegetație devreme primăvara, realizând mare parte din producție până se instalează seceta, altele dezvoltă rădăcini adânci, ajungând până la 1,5 m. Rădăcinile adânci sunt necesare pentru supraviețuirea ierbii. Unele ierburi cu producție mare au rădăcini puțin adânci, cum ar fi raigrasul peren, motiv pentru care se usucă ușor vara.
Solurile nisipoase nu rețin multă apă, dar apa este ușor disponibilă atâta timp cât durează. Solurile argiloase nu renunță la apă, așa că întotdeauna se mai găsește câte o rezervă, iar creșterea lentă continuă până la secetă. Plantele cu rădăcini adânci pot rezista mult timp pe soluri bogate în argilă, deoarece rămâne întotdeauna puțin mai multă apă pentru absorbția lentă și pentru supraviețuire. În schimb, chiar și ierburile semiaride pot muri în soluri nisipoase pe secetă prelungită.
Covorul ierbos joacă un rol important în utilizarea eficientă a precipitațiilor și a umidității solului. Cu cât cosești/pășunezi mai jos cu atât crește evaporarea. Acest lucru duce la mai puțină apă în sol pentru a susține creșterea viitoare a plantelor. Pe măsură ce intensitatea pășunatului crește (pășunat continuu), aportul de apă și capacitatea de reținere a apei a solului scade. Reziduurile vegetale îmbunătățesc producția de furaje prin îmbunătățirea infiltrației, prin reducerea temperaturii solului și prin reducerea evapotranspirației.
Nu are rost să implementăm un sistem de pășunat în timpul secetei, ci mai degrabă să luăm măsuri pentru a reduce presiunea pășunatului prin reducerea numărului de animale, prin hrănire suplimentară sau orice altă practică de creștere a animalelor care scoate animalele de pe pășuni. Pentru secetă te pregătești din timp.
Îmi spun unii că ei lasă pășunea să se odihnească pe secetă. Nici vorbă! O perioadă lungă de odihnă în care plantele nu cresc nu este o perioadă de odihnă. Perioada de odihnă ar trebui să permită plantelor să recrească după pășunat pentru a-și reface rezervele de energie și a restabili suprafața frunzelor.
În perioadele de secetă este extrem de important să gestionați sistemele de pășunat pentru a utiliza pe deplin toată umiditatea disponibilă și pentru a susține amestecul furajer, indiferent unde vă aflați. Reducerea efectivelor în perioadele de secetă pentru a ușura presiunea de pășunat este deosebit de importantă. Numărul de animale de pe pășune trebuie să se potrivească cu furajele disponibile. Perioadele de odihnă suficiente între runde de pășunat sunt, de asemenea, cheia pentru durabilitatea pășunilor. Perioada de odihnă trebuie să aibă loc atunci când plantele furajere cresc activ. În timpul secetei, când recreșterea este foarte lentă, prelungiți perioada de odihnă.
Studiile demonstrează necesitatea unor perioade de odihnă pentru a permite dezvoltarea adecvată a rădăcinilor. Metoda tradițională de pășunat continuu a pășunilor nu va fi sustenabilă în condiții de secetă. Trebuie să existe o perioadă de odihnă în care plantele cresc din nou.