Articole

Dăunătorii culturilor legumicole

Culturile legumicole sunt „abecedarul” entomologic, fiindcă o parcelă de tomate, ardei și cel mai important de cartofi, există în fiecare grădină din zonele rurale și frecvent în cele urbane. Anume în aceste nișe ecologice cu plante comestibile au aterizat, și procesul va fi veșnic, o gamă semnificativă de insecte „vechi”, adică autohtone și „noi”, adică străine sau de carantină. Zborul natural al insectelor dintr-o grădină în alta, au dus nu numai la acumularea unor populaţii impresionant de mari, reamintesc tufele roșii de larvele gândacului de Colorado, dar căutarea și găsirea soluţiilor de reducere a lor de către proprietari.

Pentru combaterea dăunătorilor culturilor legumicole este indicat să fie recunoscute insectele cu statut de dăunătoare, care indiferent de fluctuaţia condiţiilor climaterice s-au „învrednicit” de-a supravieţui de la nivelul de exemplare solitare la populaţii dense și cu depășire a pragului economic de dăunare. Uneori toate măsurile întreprinse de fermier devin inutile în contextul bunelor practici de protecţie integrată a culturilor legumicole, concomitent cu schimbarea parametrilor climatici, pentru a reduce densitatea populaţională și daunele lor, fiindcă a le elimina nu mai este posibil.

Musculiţa alba de seră (Trialeurodes vaporariorum), insectă străveche în America de Sud, dar apărută în Europa „pe furiș”, în sens că nu se știe exact unde și când a fost înregistrată, decât că în România în 1929, iar în Ucraina în 1959. Astfel, nici în țară nu se știe de când și din care parte a apărut, dar daunele ei se cunosc de fermierii cu sere în proprietate de mult timp, fiindcă cum se îngălbeneau frunzele imediat se începea stropitul cu chimicale. Insecta este atât de polifagă, dezvoltându-se cu succes pe orice plantă legumicolă, astfel schimbările climatice spre aridizare doar o reţine în dezvoltare, ea nu dispare.

Gândacul de Colorado (Leptinotarsa decemlineata) este vechi pe pământ (cunoscut în America de Nord din 1824), nou pentru Europa (1875, Germania) și „adolescent” în republică (1962, Ungheni). Gândacul, în America și Europa, se hrănea ca și în prezent: cu solanacee sălbatice și se răspândea faunistic (peste tot dar foarte rar), iar când a apărut cartoful cultivat se dezvoltă peste orice limită admisibilă. Din momentul când gândacul a gustat din cartoful dulce din America s-a început și combaterea insectei pe diverse căi și metode, dar în special chimic. La început succesele erau fenomenal de bune pentru cultivatorii de cartofi, respectiv și industria chimică creștea exact ca și recoltele de cartof: repede și ieftine. Astfel, peste 25 de ani gândacul a fost combătut pe cale chimică în America, apoi peste alţi 85 de ani a fost combătut chimic în toate ţările Europene până a ajuns în republica noastră. Experienţa tuturor ţărilor a fost preluată de cercetarea știin[1]ţifică autohtonă și recomandat exact aceleași produse chimice existente în toată lumea. În goana respectivă pentru combaterea chimică a gândacului de Colorado, fermierul fără să conștientizeze a lucrat indirect și la genomul insectei, în urma cărora trilioane de indivizi au murit otrăviţi. Natura, însă, s-a îngrijit și ea de „copii” ei și întotdeauna salva câteva mii în plantaţiile de cartofi de talie mică sau mare pentru „zile negre” prin:

  • transformarea cartofului în cea de-a doua pâine, astfel au apărut crescători de cartofi mai mulţi decât crescători de găini;
  • culegerea manuală a gândacilor și larvelor, scuturarea tufelor cu mătura în lighean, strivirea ouălor între degete, a fost ca și stropirea frunzelor de cartof cu apă pentru a se face cartoful mare în pământ, astfel această metodă mecanică niciodată nu a dat rezultat bun;
  • fenomenul „creșa de gândaci” din grădină în ultimii ani a început dispariţia din cauza migraţiilor populaţiei umane în străinătate, dar încă persistă, astfel rezervă biologică și ecologică de gândaci în republică există foarte mult;
  • fermierii care cultivă cartof pe suprafeţe industriale din aceste motive încă nu reușesc să producă cartof fără 3-4 stropiri cu produse chimice: înainte de floare pentru combaterea populaţiilor vizibile și după floare pentru combaterea rezervei de gândaci pentru anul viitor;

În concluzie, putem stabili că factorii decisivi care au contribuit la formarea populaţiilor de gândaci au fost și sunt:

  • Natura cu fluctuaţia condiţiilor climaterice pe fiecare continent diferit, apoi de la an la an, de la teren la teren și cu potenţialul genetic perfect adaptat la orice calamitate dintre cer și pământ;
  • Fermierul cu produsele chimice repetate în sezonul vegetativ, dar cu/fără rotaţia sau schimbarea substanţei active și multe alte nerespectări din tehnologia de combatere efectivă, după care gândacul de Colorado a devenit „regele nemuritor” printre insectele cu statut de dăunătoare a plantelor legumicole cultivate.

Molia minieră a tomatelor (Tuta absoluta), insectă tot străveche în America de Sud, dar cu durată de la apariţie în Europa (2006) și republică „minoră” (2011) este un alt exemplu de insectă care se întrece la răspândire și daune produse tomatelor cu gândacul de Colorado, fiindcă natura îi asigură parametrii climatici perfecţi în majoritatea ţărilor din lume. Fermierul este în permanentă căutare de soiuri și hibrizi de tomate dulci, cărnoase și roditoare. Selecţia și genetica permanent elaborează după pretenţiile fermierului, dar mai corect după gustul consumatorului, astfel molia minieră a tomatelor pe de-a dreptul este „răsfăţată” în frunză suculentă și cărnoasă pentru stadiul larvar care face ravagii în aparatul foliar al tomatelor. Ca și la gândacul de Colorado, la molie la fel, fluctuaţia condiţiilor climaterice, spre aridizare nu o stresează, fiindcă condiţiile din seră sunt absolut ideale pentru fiecare stadiul de dezvoltare ei: ou, larva, pupa și molie adultă. Buha fructificaţiilor (Helicoverpa armigera), este o insectă tropicală cu originea exacta necunoscută doar cu aproximaţie, iar din 1920 în sudul Ucrainei. Însă la adaptarea acestui fluture nocturn au contribuit toţi factorii cunoscuţi și anume:

  • polifagia (prefer în stadiul de larva peste 240 de plante cultivate sau spontane);
  • zborul fluturelui cu ajutorul vântului la distanţe mari (zeci de km);
  • prolificitatea înaltă a femeie: de la 500 până la 3000 de ouă;
  • pontele cu număr mic de ouă: de la unu până la 2-3 ouă la un loc, dispersate pe frunze ca firele de nisip, din care apar diverse avantaje pentru buhă (multe ouă, mici și neobservate, parazitare minimă și tot așa).

Mulţi ani combaterea buhei fructificaţiilor nu s-a realizat aproape nici la o cultură, dar în ultimii ani s-a „aliniat” cu gândacul de Colorado la atacul tomatelor și ardeilor, fără a enumera aici imensitatea celorlalte culturi agricole afectate de această insectă. Deci și această specie de buhă nocturnă este foarte virulentă și toate schimbările climatice o „lasă” indiferentă.

Aceste câteva exemple de insecte dăunătoare sunt suficiente ca să expunem alte specii din care se anunţă anticipat că nu există evitare de populaţiile acestora în tehnologiile de cultivare a plantelor legumicole, sau cel puţin câteva din ele, și anume:

A. Specii care migrează pe cale naturală prin mers și zbor când timpul este foarte cald și umiditatea scăzută, adică pe secetă.

  • acarianul ruginiu al tomatelor (Aculops lycopersici) și în condiţii de seră se înmulţeşte tot anul, fără diapauze;
  • păianjenul roșu comun (Tetranychus urticae) – la 29-30 °C şi umiditatea relativă a aerului de 35-55%;
  • păduchii de frunze (Myzus persicae);
  • păduchele cenușiu al verzei (Brevicoryne brassicae); păduchele solanaceelor (Macrosip[1]hum euphorbiae);
  • păduchele frunzelor de castraveţi (Aphis gossipi) în lipsa plantei-gazde primare (cruşinul) suportă temperaturi scăzute până la minus 9 grade Celsius, cele optimale fiind 25,5-26,6°C,;
  • musculiţa alba de seră (Trialeurodes vaporariorum), iar vara migrează din sere în câmp și se înmulţește până în toamnă și la scăderea temperaturii, o parte se reîntorc în sere, iar cele rămase în câmp mor de temperaturile scăzute (sub 0°C, timp de 3–4 zile);
  • ploșniţa verde (Nezara viridula);
  • ploșniţa roșie a verzei (Eurydema ornata) mai ales în zilele însorite şi călduroase, când sunt foarte active şi se pot deplasa în zbor la distanţe destul de mari;
  • tripsul comun (Thrips tabaci) se dezvoltă la 10-30 °C, iar cea optimă – între 20-30°C,, astfel o generaţie se dezvoltă foarte repede: în 2-3 săptămâni;
  • puricii de pământ (Phyllotreta spp.) hibernanţi apar la sfârşit de martie–început de aprilie și până în toamnă dezvoltă două generaţii, dar în anii secetoși și călduroși, în special în luna august, dezvoltarea este foarte numeroasă, respectiv și daunele;
  • gândacul roșu al cepei (Lilioceris merdigera);
  • omida fructificaţiilor (Helicoverpa armigera) migrează prin zbor la distanţe mari, fiind mai activă în amurg și noaptea;
  • buha verzei (Mamestra brassicae) și condiţiile optime de dezvoltare a larvelor sunt între 20- 27 °C, iar când crește concomitent cu umiditatea, buha hidrofilă (pe terenurile joase şi pe cele irigate artificial), poate ataca și frunzele cu bobitele viţei-de-vie, fructele mărului şi părului;
  • albiliţa verzei (Pieris brassicae) și a rapiţei (Pieris rapae) la temperatura optimă între 20- 26°C dezvoltă o generaţie obișnuit în 70-73 zile, iar în anii călduroși și secetoși durata de dezvoltare se reduce până la 26-27 de zile, respectiv și numărul de generaţii și daunele;
  • molia cepei și a usturoiului (Acrolepiopsis assectella);
  • omida roșie a cepei (Dyspessa ulula);
  • musca verzei (Delia radicum) are zborul greoi, dar intens în zilele călduroase şi însorite, în jurul orelor 11-15, iar pe timp înnorat şi rece adulţii stau ascunşi pe sub plante sau bulgări de pământ;
  • musca cepei (Delia antiqua) este influenţată mult de temperatura şi umiditatea solului, iar condiţiile optime sunt 17-22 °C, iar umiditatea 75-80%.

  • Specii care migrează pe cale naturală prin forţare și alunecare, mers și zbor când timpul este cald și umiditatea solului înaltă
  1. nematodul galicol al rădăcinilor (Meloidogyne incognita) și nematodul bulbilor și tulpinilor (Ditylenchus dipsaci) care sunt foarte rezistenţi la condiţii nefavorabile (fie secetă, fie îngheţ) fiindcă formează chiști de rezistenţă, adică un fel de încapsulare naturală;
  2. limaxul (Deroceras agrestis) – temperatura şi umiditatea în verile răcoroase şi ploioase favorizează înmulţirea lor, și invers – în verile călduroase şi secetoase limacșii se retrag în sol în diapuază estivală
  3. coropişniţa (Gryllotalpa gryllotalpa), iar arșiţa şi seceta stopează dezvoltarea acestei insecte;

Alte insecte dăunătoare din care se anunţă anticipat că există evitare în formarea populaţiilor acestora în tehnologia de cultivare a plantelor legumicole, și anume:

*cu solul introdus în sere și solarii infestat sau în care inevitabil se acumulează rezerva biologică de:

- nematodul galicol al rădăcinilor (Meloidogyne incognita) și nematodul bulbilor și tulpinilor (Ditylenchus dipsaci) ;

 - molia minieră a tomatelor (Tuta absoluta), la care condiţiile climatice din sere sunt perfecte, astfel se dezvoltă cu puţin peste o lună (29- 38 de zile la 25-27°C) și în total 10-12 generaţii pe an;

-musculiţa minieră a frunzelor de tomate (Liriomyza trifolii), iar ciclul de viaţă este scurt (21-28 zile), astfel dezvoltă de la 6 până la 8 generaţii;

* cu materialul semincer infestat (local sau din import):

- nematodul galicol al rădăcinilor (Meloidogyne incognita);

- acarianul ruginiu al tomatelor (Aculops lycopersici);

- acarianul bulbilor (Rhizoglyphus echinopus) este hidrofil (80-90%) şi termofil (25-26°C), astfel o generaţie durează 9-13 zile, iar la temperaturi reduse (10°C) până la 108 zile, iar dacă umiditatea scade sub 60%, dezvoltarea se opreşte;

- tripsul Californian (Frankliniella occidentalis);  

-ploșniţa verde (Nezara viridula);

- molia trestiei-de-zahăr (Opogona sacchari);  

-musca cepei (Delia antiqua);

- musculiţa minieră a frunzelor de tomate (Liriomyza trifolii);

- musca minieră a prazului (Phytomyza gymnostoma);

Nerespectarea igienei din sere contribuie la dezvoltarea acestor dăunători:

- musculiţa albă a tutunului (Bemisia tabaci), fiindcă toată rezerva se află în spaţiile protejate unde se dezvoltă permanent, iar în condiţii naturale intră la iernare nimfa în frunzele căzute, dar fără dezvoltare;

-tripsul Californian (Frankliniella occidentalis);

- tripsul comun (Thrips tabaci), iar intervalul de temperatură în care apare și se dezvoltă este de la 10-până la 30 grade Celsius, iar cele optime între 20-30 grade Celsius, astfel o generaţie se dezvoltă repede: în 2-3 săptămâni;

- păduchii de frunze (Myzus persicae);

- păduchele solanaceelor (Macrosiphum euphorbiae);

- musca minieră a prazului (Phy[1]tomyza gymnostoma).

De aceea, cunoaşterea dăunătorilor culturilor legumicole începând cu simptomele, apoi stadiile active (larva și adultul), care din acestea sunt dăunătoare sau ambele și multe alte aspecte sunt obligatorii pentru fermier, pentru a stabili măsurile și metodele pentru combaterea lor, adică necesitatea de a interveni la timp şi corect, pentru a obţine producţiile planificate şi de calitate superioară.

Bibliografie: Bunele practici în legumicultură în contextul schimbărilor climaterice. 

Autori: Tatiana NOVAC, doctor în știinţe agricole. Anatolie FALA, doctor în știinţe biologice.
Asea TIMUŞ, doctor în știinţe agricole. Vladimir CONOVALI, doctor în știinţe agricole. Eugeniu ŢURCAN, magistru în agricultură.

Urmărește știrile Agroexpert ->pe Telegram | Viber | Facebook | Instagram | News letter!

Sursă: ucipifad.md

⚡️ Urmărește știrile Agroexpert pe ->  Telegram  |  Viber  |  Facebook  |  Instagram  |  News letter!